Viata!
să alergi după viață
e ca și cum ai rătăci prin pădure într-o noapte de iarnă
doar că în loc de zăpadă sunt oase
mai mici mai mari
nămeți de schelete se fărâmițează sub talpa grea a
bocancilor
și tu alergi încontinu fără a ști de ce
e ca și cum ai ucide zilnic un om
și omul acela ești tu
nu
nu e vorba de o sinucidere
e doar un test al personalității
al rezistenței
o călire în fața morții
caut un antidot pentru durere
vreau să-mi tratez carnea de acest neajuns
astfel încât o trăiesc zilnic în doze mici
mi-o inoculez prin gânduri absurde
prin întrebări făr' de răspuns
alerg spre viață cu brațele deschise
e ca și cum aș rătăci prin pădure într-o noapte de iarnă
doar că în loc de zăpadă sunt oase
căci ninge cu cranii
în zare un vulcan erupe
aruncă în atmosferă trupuri în putrefacție
un iz de moarte îmi invadează nările dilatate ca ale unui
copoi
doar că eu sunt vânatul
crematoriul se extinde rapid
copacii își întind crengile ca niște brațe descărnate
reușesc să-mi sfâșie carnea până la os
într-un final devin un fulg de nea
în acest alb imaculat al terorii
